Pisica in Bocanci

taman cand credeam ca-s singura persoana non-cuprinsa de spiritul sarbatorilor, am citit asta. da frate. toata lumea e traditionala. toate stirile spun acelasi lucru: cozi, circulatie grea, oameni imbuibandu-se, imbulzindu-se, intr-un cuvant, chestii complet neinteresante pentru mine. woo-hoo! serios, chiar nu inteleg de ce nu scot cu totul stirile din program. sau sa le reduca timpul de emisie. si sa ne dea filme.
din alte categorii de stiri, vali constata ca noi nu mai pupam alocatii. ca deh, avem 18 ani (sau ii facem cat de curand). alocatii nu, burse nu, hai cu emigrarea!
care va sa zica, traiasca sarbatorile, prilej traditional de dezinformare. da-ti-ne voi stiri cu porc si shopping, ca nu ne trebuie sa stim toate prostiile astea ca statul nu da 2 bani pe noi. yay!

nu, nu ma duc la nici o nunta. si nici nu ma marit. dar ma gandeam ca, la o adica, si trecerea unui an e la fel de importanta ca schimbarea starii civile. ba, mai mult, trecerea timpului, spre deosebire de casatorie, e cu adevarat definitiva si irevocabila, “until death do us part”. si cum filmele americane ne invata ca inainte sa mori, toata viata iti trece prin fata ochilor, trebuie sa recunosc ca 2007 ar aparea in tonuri gretoase de roz. mi-a mers totul bine, poate chiar prea bine anul asta. nu, n-am castigat la loto, si nici macar n-am castigat concursul pentru cea mai simpatica tipa enervanta (desi cristy ar zice ca merit titlul asta din plin). anyway, iata ce as vrea sa iau cu mine in 2008:
*something old: my friends. oamenii absolut exceptionali care m-au suportat, ma suporta si (sper eu!) ma vor suporta in continuare. thanks guys, nu stiu ce m-as face fara voi!
*something new (in no particular order): toti oamenii noi, funny, inteligenti si implicati pe care i-am cunoscut. colegii de la TIFF, de la MN, colegii de compartiment din trenul Bucuresti-Sibiu.
experienta muncii in echipa, a voluntariatului, a lucrurilor facute bine.
statul pana la ora 3 AM la munca, pentru a printa, decupa si lamina badge-uri.
stransul de gunoaie de pe plaja impreuna cu o sleahta de pici de clasa a 3a, care nu stiu ce sa mai faca sa te ajute.
statul la shoni pana la 5 dimineata, si seria de injuraturi adresate artistilor care nu mai terminau de cantat “ca sa ne facem treaba si sa mergem si noi sa ne culcam!”
sibiul intr-o forma noua, fara noroi si cu pietele neingradite.
patronul cu fata de proxenet de la o anumita pensiune din sibiu, pensiune care avea bar de strip-tease la parter si lumini rosii in camera, dar care tot a fost cel mai bun loc de cazare pe care l-am putut gasi
olimpiada de romana
1 mai in viitor (a se citi in 2 mai)
cluj napoca
personalul sibiu-medias si personalul medias-sighisoara
amsterdam si cataratul in turn
*something borrowed: cartile de la profa de romana, pe care inca nu am apucat sa le citesc, si de care tot sper sa-mi fac timp

Dupa Gigi Becali, si Dinu Patriciu si facut fundatie. Fundatia Dinu Patriciu, caci asa ii zice, “si-a propus sa sprijine si sa promoveze educatia, in toate formele ei, urmarind formarea de indivizi care sa posede un pronuntat spirit de initiativa, o deosebita constiinta civica, dar si un veritabil simt de responsabilitate sociala”. Bla bla bla. Ce ofera ei? Sau el, ma rog. Pai, ofera niste burse, atat pentru elevii de liceu, cat si pentru studentii “cu performanţe şcolare bune, dar care provin din familii cu resurse modeste”. Deci ceva mai bine decat programul “Bani de liceu”, care ofera bani inclusiv elevilor repetenti. Bun asa, ca doar olimpicii pot sa-si gaseasca bani pentru cartile de specialitate si din alte surse. Sau, ma rog, se presupune ca parintii isi permit sa le cumpere carti de cateva sute de dolari/euro bucata. Doar au salarii de peste 150 RON, ce mama lor…
In fine, revenind la fundatia respectiva, trebuie sa spun ca, din cate am citit, conditiile mi se par destul de ok (medie a ultimilor 2 ani de studii de cel putin 8 si medie a venitului lunar pe membru de familie in ultimele trei luni mai mica de 400 RON), asta pentru programul “Inventeaza-ti viitorul!”. Mai au ei cateva programe, inclusiv unul pentru studentii care vor sa plece la master/doctorat in afara Romaniei (conditiile aici) si o chestie gen “Adopt a 3rd World Child!” (mie asa imi suna asta). Detalii despre toate astea, precum si alte programe, pe site.
Acum, nici nu vreau sa incep sa ma gandesc de unde efuziunea asta, dar, privind strict din punctul de vedere al elevului frustrat, mi se pare totusi o initiativa decenta. Pentru ca, chit ca pe Patriciu il doare fix in pix de elevii romani si de situatia invatamantului romanesc, copiii aia or sa se bucure de niste bani in plus, bani pe care ii mertia, pana la urma, pentru ca suporta aberatiile si ineptiile unui minister complet neinteresat de problemele si nevoile lor.

..nu era o chestie complet inutila. pentru ca, iata, in lumea contemporana, oamenii sunt din ce in ce mai lipsiti de bun-simt si de tot ceea ce implica aceasta. pai cum, dom’le, sa ma suni tu, gigel, si sa te auto-inviti la mine acasa, cand noi ne vedem o data pe an (daca ne vedem si atunci). pai ce-i aia, dom’le “vreau sa ne vedem, vezi ca vin la tine”? pai daca vrei neaparat sa ma vezi, invita-ma la tine, nu? zic si eu…
asta ca sa nu mai spun ca atunci cand respectivul gigel se infiinteaza in casa mea, are senzatia ca e la el acasa. “mi casa es su casa”, dar s-o stim si noi. pai cum, frate, daca gasesti o usa inchisa, tu s-o deschizi si sa “inspectezi”? totusi…
dar, desigur, revenind la o mai veche obsesie a mea, de la unii oameni nu ai la ce sa te astepti. pentru ei mahalaua e casa dulce casa, iar respectul fata de altii e o notiune complet necunoscuta.
cinste eroilor revolutiei, care au luptat pentru ca noi sa ne putem exprima liber parerile si sa putem inchide totate usile din casa cu cheia, intru frustrarea musafirilor nedoriti!

…in orasele astea mici si nesemnificative de provincie, unde inca se poate circula cu automobilul.
pai, sa luam o situatie simpla si destul de comuna: sa presupunem ca trebuie sa ajungi din punctul A (spatele blocului meu) in punctul B (zona tomis 3). ce face orice om normal? coboara din bloc si se indreapta catre statia de 102, unde se pune pe asteptat. si se pune, si se pune… si la sfarsit se mai pune un pic. si de unde in sensul opus trec 1…2…3…4 tramvaie, inspre destinatia noastra nici unul. asta in decurs de 30 de minute. acum, ca sa mai complicam problema, sa adaugam niste factori exteriori neprielnici, cum ar fi de exemplu temperatura sub 0 grade si vantul puternic si, ce am obtinut? nervi, indignare, injuraturi. dar nu, nici un mijloc de transport in comun. woo-hoo!
ei bine, iata (numai) unul din motivele pentru care merita sa inveti abominatiile de prevederi din codul rutier si sa raspunzi senin ca un pansament din tifon steril aplicat pe o rana deschisa ajuta la ameliorarea durerii. am zis!

later edit: si da, stiu ca si atunci cand esti la volan este (mai mult decat) posibil sa te enervezi, dar macar stai la cald, nu?

oh, the joy of Christmas! cand peste tot in jurul tau oamenii ating apogeul propriei ipocrizii, vorbindu-ti despre cum TU ar trebui sa fi mai bun, mai intelegator, mai mai mai, in timp ce ei sunt prea ocupati sa fie lacomi, intoleranti, indiferenti.
zilele astea m-am tot agitat, intr-un mod destul de egoist, ce-i drept, sa gasesc macar o institutie/persoana care ar vrea/putea sa premieze/finanteze niste elevi cu rezultate la olimpiadele din anul scolar trecut. si tot intreband in stanga si-n dreapta, ajunsesem chiar, in mintea mea complicata sa ma gandesc ca as putea sa obtin o sponsorizare, daca as sti cu cine sa vorbesc. si eram eu asa hotarata-hotarata sa ma duc sa ma lupt pentru oamenii astia (nu, nu numai pentru mine, uluitor sau nu), pana cand… well, pana cand mi-am dat seama de un fapt simplu. si anume ca eu sunt singura care se agita. restul pur si simplu se complac cu situatia de fata. nu tu bursa, nu tu ceva premiu consistent, nu tu nimic. da, stiu ca e frumos si sufletist sa nu muncesti pentru premii, ci doar pentru satisfactia personala, dar de la asta la bataie de joc e cale lunga. in fine… e mai simplu sa lupte altii pentru tine, dar de data asta n-o sa fiu eu aceea. pentru ca pur si simplu mi-e lene. si consider ca nu merita.
pe de alta parte, azi m-am intalnit intr-unul din mijloacele de transport in comun din minunatul meu oras cu o veche prietena, actualmente studenta la jurnalism, si care-mi poveste ca la practica au facut niste chestii despre mos craciun. woo-hoo, ain’t that funny! pana si in facultate, dom’le?! nu e suficient ca m-au intoxicat toate posturile TV cu stiri despre generozitate si bunatate si asa mai departe? ok, inteleg, este o perioada minunata a anului, dar ffs, pot sa ma simt fericita si implinita si fara sa vad in fiecare seara cum nu stiu ce companie doneaza diverse sume pentru diverse cauze. bravo lor, but i really don’t care. bine, eu oricum am probleme cu faptul ca in tara asta stirile sunt aceleasi, pe toate posturile, si la fel de irelevante. hai zau, au elaborat legi noi ale educatiei. ei, si? pariu ca nu aduc nimic nou? in fine, my main point was: I know it’s Christmas, I don’t need to be constanly reminded of it. nu ma intereseaza nici emisiunea speciala Dansez pentru tine, nici editia-super-speciala-in-care-se-injura-unii-ca-la-usa-cortului Tradati in dragoste, nimic de genul. do yourselves a favour: programati niste filme bune. sau macar decente (adica in care elementul lacrimogen sa nu fie covarsitor).
si, finally, self-confidence. or lack there of. sau ce am observat eu. m-am apucat, acum vreo luna, ca tot omul plictisit si satul de RATC, de scoala de soferi (chestie care momentan nu ma ajuta cu nimic, dar asta e o alta poveste). si ma intalnesc eu cu acest nene care este instructorul meu de cateva ori pe saptamana si conduc, si ce frumos e, si alte alea. si, uneori, dupa mine, vine o tipa. care tipa pentru mine este un fenomen, intrucat este posesoarea a doua caracteristici care pe mine m-au ocolit intotdeauna: unghiile lungi si rabdarea de a se machia fara motiv (unde prin fara motiv inteleg orice nu e nunta/botez/petrecere simandicoasa). si, pe langa aceste caracteristici, ea mai este posesoarea mandra si fericita a unei mame. a unei mame care intotdeauna, si subliniez, intotdeauna o insoteste la orele de condus. dar INTOTDEAUNA. for crying out loud! adica, la inceput, am crezut ca respectiva mama se afla in masina intamplator. a doua oara, am crezut ca fiica o duce undeva. dar totusi… i mean, chiar nu exagerez, femeia aia a lasat la un moment dat balta vasele pe care le spala, numai ca sa vina cu fi-sa la condus. what for? adica, cat de insecure sa fii, ca sa mai mergi cu mamica dupa tine tot timpul? esti major, esti vaccinat, se presupune ca o sa te duci si tu la o facultate/slujba/ce-o fi, pai invata, frate, sa te descurci singur!!! ma rog, thank god I’m not like that.
well, that’s (about) all folks! for now.
Si nu uitati: acum, in aceasta perioada a anului, gandurile trebuie sa ni se indrepte catre cei mai putin privilegiati, catre cei… YEAH RIGHT! here’s some useful stuff:

Asociatia studentilor si Medicilor Voluntari strange jucarii pentru copiii defavorizati, mergeti pe pagina lor si vedeti pe cine puteti sa contactati.

also, pe Bookblog am gasit asta

vorbe, nu fapte.

din categoria “ce filme am vazut eu la TIFF”, tocmai il vad din nou pe HBO. un film absolut genial, din punctul meu de vedere, care ilustreaza la perfectie unele idei bine impamantenite pe la romani (a se vedea replicile mult prea tari ale lui Razvan Vasilescu, precum si finalul, cel putin funny) si care ilustreaza foarte veridic bucurestiul anilor 2000 – (inca!) o relicva comunista.
fara spoilere, watch the movie (sigur o sa mai fie pe hbo)! macar injuraturile lui “Iorga” merita!

dar totusi, trebuie sa recunosc ca accept un anumit tip de clasificare: cea dupa nivelul de instruire/educatie. pentru ca, daca de barierele financiare poti trece, daca diferenta de varsta, fie ea cat de mare, poate sa nu incomodeze atat de mult, discrepantele de ordin cultural sunt, din punctul meu de vedere, printre cele mai deranjante. impreuna cu cele de ordin olfactiv.
nu e vorba aici de probleme gen “nu pot sa am o discutie despre filosofia japoneza cu femeia de serviciu de la scoala” ci, mai degraba, despre cazuri de tipul “buna, ce faci? bine… umm…si…tu ce mai faci? umm…bine. ai avzut filmul ala aseara? nu… dar tu ai auzit de barfa aia cu ala care s-a culcat cu aia? umm…nu… ok…pai…pa. pa-pa…”. e de-a dreptul absurd. si-atunci, nu mai bine evitam prostiile astea? de ce sa incerci cu topt dinadinsul sa socializezi cu un om cu, care nu ai nimic in comun? desigur, situatia se schimba radical atunci cand ai de-a face cu un om talentat si inteligent, indiferent de domeniu. pentru ca am descoperit ca, indiferent de domeniul in care exceleaza, oamenii cu adevarat deosebiti dpdv intelectual au o mult mai larga deschidere catre toate ariile de interes. open-mindedness la cote maxime. caz in care devin snoaba si zic “classes don’t mix”. parerea mea.

later edit: postul asta nu e menit sa ofenseze pe nimeni, we all have our place on earth, si nu e musai sa fii olimpic international la limba sanscrita ca sa ajungi cineva in viata. dupa cum ziceam, oamenii sunt fiinte complexe si complicate.